Pe data de 31 martie 1933 s-a născut la Ploiești, Hristea Nichita Stănescu, fiul lui Nicolae H. Stănescu și al Tatianei N. Stănescu, moștenind ambele prenume de la bunici (patern Hristea Stănescu, respectiv matern, generalul locotenent rus Nikita Vasilievici Cereaciukin).

Între 1940-1948 urmează cursurile școlii primare și cele gimnaziale în Ploiești, unde nu excelează la nicio materie, ia lecții de pian și începe să scrie versuri. Cursurile liceale le termină tot în Ploiești la liceul „I.L. Caragiale”.

Anii studenției îi desfășoară între 1952-1957 la Facultatea de Filologie din București, secția Limba și Literatura Română.

Afirmat rapid, încă de la debutul editorial cu „Sensul iubirii”, N. Stănescu a primit consacrarea la o vârstă fragedă, devenind un clasic din timpul vieții. După Eminescu și Arghezi vine cronologic așa cum i s-a mai spus poetul Necuvintelor.

Stănescu a fost dedicat total poeziei, neglijându-și viața de familie și sănătatea, făcând această alegere conștient și asumat. În zbuciumul său existențial definește neputința omului de a-și controla destinul. Într-o construcție poetică intersantă arată trăirea lucidă a absurdului:

 

 

„Tristeţea mea aude nenăscuţii câini
pe nenăscuţii oameni cum îi latră”.

 

 

 

   Versurile sale ininteligibile pentru mii de cititori îi creează imaginea-cadru a unui liric solar. Chiar din prima lui elegie a comprimat universul până la dimensiunea punctului:

„El este înlăuntrul desăvârșit,

interiorul punctului, mai înghesuit

în sine decât însuși punctul”.

…..încheind a unsprezecea elegie prin a spune:

“A fi înlăuntrul fenomenelor, mereu

înlăuntrul fenomenelor.

A fi sămânță și a te sprijini

de propriului tău pământ”.

Materialele ilustrative provin din colecția Stancu.

Cristian Stancu, reporter de liceu