Aflată la Bistrița, joi 20 aprilie 2017, la invitația organizatorilor OLAV care oferă an de an concurenților ocazia de a se întâlni cu scriitori, Ioana Nicolaie a acordat un interviu în exclusivitate reporterilor CNAMonline.

Reporter: Cum ați devenit scriitoare?

Ioana Nicolaie: O parte din scriitori au marele noroc… şi din artişti în general, ca să nu vorbesc doar de scriitori, că ei ştiu de la început. E ceva care este în ei. Aşa cum viitorul pictor, în copilărie, desenează tot timpul, mâzgăleşte, chiar dacă n-are culori, el desenează în curte, pe nisip, pe ce poate; îşi pictează pereţii sau modelează din ţărână, din ce are el la îndemână, aşa şi scriitorii, trăiesc în poveştile lor viitoare. Ei sunt foarte receptivi încă de mici, la toate întâmplările pe care le aud povestite de alţii, de familie, de părinţi. Îşi creează din copilărie sisteme de fantezie foarte concrete şi, după aceea, este simplu. În momentul în care încep să scrie, îşi dau seama că asta le vine ca o mănuşă, că e exact ceea ce îşi doreau să facă. Eu am făcut parte din această primă categorie. A doua categorie este cea a scriitorilor care se formează, se descoperă mai târziu. Există şi această variantă. Am întâlnit autori care au devenit conştienţi de ce vor face ei în viaţă undeva în adolescenţă sau chiar mai târziu.

 Am întâlnit odată o scriitoare din Australia care spunea că ea a început să scrie când s-a dus la nişte cursuri de scriere creativă, la facultate, ori mie asta mi s-a părut ceva îngrozitor. Nimeni nu te-nvaţă să scrii. Dacă nu aveţi în voi scrisul, dacă nu aveţi miezul scrisului înăuntrul vostru, nu îl puteţi pune acolo artificial, că e ca şi cum aţi lua o floare şi aţi planta-o în plastic. Nu poate ieşi din plastic nimic. Trebuie să aveţi înăuntrul vostru asta. Şi m-am gândit cum a învăţat să scrie ea aşa, deodată, a şi scos o carte şi acuma este cunoscută. Nu a devenit foarte cunoscută, din fericire, pentru că nu asta e calea dar, ca să mă întorc la biografia proprie, mai spun un singur lucru: când eram copil, în clasa a III-a, am scris primele poezii şi a râs foarte tare fratele meu mai mare de mine, nu o să uit niciodată asta şi după aceea am continuat să scriu. În clasa a IV-a am încercat să scriu un roman, în vacanţă, în clasa a VI-a scriam literatură science-fiction, îmi plăcea foarte mult la vârsta aceea literatura SF. Nu erau filme SF, să ne înţelegem. Filmele SF au demonetizat literatura care era foarte bună şi spectaculoasă şi sunt câţiva mari maeştri ai genului: Asimov este unul dintre ei. Apoi, în liceu am căutat tot timpul grupuri de copii care îmi semănau şi am mers la cenacluri literare. Toate cenaclurile literare sau cursurile de scriere creativă sau locurile în care pur şi simplu poţi să discuţi despre literatură sunt esenţiale, iar eu am avut parte de aşa ceva. În liceu l-am descoperit pe Dan Coman, pe Florin Partene, noi am fost colegi la Năsăud, la Liceul „George Coşbuc” şi acolo am avut un cenaclu literar şi cu alţi tineri, care se numea „Hieroglifa”. Pe Marin Mălaicu-Hondrari îl întâlnisem mai înainte. Apoi, la Facultatea de Litere din Bucureşti, şi eu numesc asta o întâlnire esenţială, am cunoscut un grup de studenţi care s-au coagulat în ceea ce istoriile literare de astăzi numesc Grupul Litere. A fost un cenaclu literar care a ţinut mai mulţi ani la Facultatea de Litere din Bucureşti, cenaclul literar moderat de Mircea Cărtărescu. Acolo eram nişte tineri care voiam să scriem poezie sau proză, care voiam să învăţăm foarte mult, despre cum se face asta, care voiam să împărtăşim impresiile despre ultimele noastre lecturi și care, astăzi, am ajuns, cel puţin unii dintre ei, au ajuns scriitorii reprezentativi ai generaţiei tinere. Acolo au fost Cezar Paul Bădescu, T. O. Bobe, Cecilia Ştefănescu, Ana-Maria Sandu, Sorin Gherguţ, un poet excelent; deci este un grup, un grup deja fixat în literatura română. A contat foarte mult pentru mine ca formare.

Reporter: Au fost momente în care aţi vrut să renunţaţi la scris?

Ioana Nicolaie: Sunt foarte multe lucruri care pot să nu-ţi convină în ceea ce faci pentru că nimic nu e simplu în viaţă – asta e o platitudine. Pentru că artele, şi literatura în mod special, sunt extrem de competitive: tu trebuie să fii ca un alergător care se antrenează zilnic alături de alţi alergători, însă unul singur ia premiul, nu îl iau toţi, nu se poate să îl ia toţi. Sunt trei care urcă pe podium. Tu te poţi antrena la fel şi să nu urci niciodată pe podium. Este o artă extrem de competitivă şi asta te poate demotiva ca autor. În cazul meu, şi în cazul celor mai mulţi scriitori, nici nu poate fi vorba de asta, pentru că scrisul nu este o opţiune, scrisul e ca respiraţia, e felul tău de a trăi. Dacă nu scrii te doare, e ca o fractură, şi atunci tu trebuie întotdeauna să te duci să scrii, să te duci să te exprimi. Povestea asta există cu adevărat. Eu sufăr îngrozitor întotdeauna când, din cauza vieţii extrem de aglomerate pe care o am, cu foarte multe evenimente, cu foarte multe lucruri de rezolvat, nu ajung la masa de scris şi aşa simt că mă epuizez cumva, în van, în aer şi cel mult pot spera că atomii acestui aer vor ajunge cândva în respiraţia altor oameni dar nu vor putea duce poveştile din mintea mea mai departe, pentru că ele nu au ajuns să fie scrise, au rămas doar în mintea mea. Sunt multe poveşti care n-au ajuns să fie scrise, au fost gândite, mai ales poezii, în autobuze, aşteptând în ambuteiaje, în diverse situaţii de viaţă, când nu ajungi la un pix, la un creion, n-apuci să scrii şi-acelea nu rămân. Acelea sunt pulbere în vânt. Ce rămâne e ceea ce scrii, ce contează cu adevărat e ceea ce scrii, acela e mesajul pe care tu îl scrijeleşti cu puterea pe care o ai, mai multă sau mai puţină, pentru ceilalţi.

Reporter: Cum arată spaţiul ideal în care vă place să scrieţi?

Ioana Nicolaie: Nu am niciun fel de mofturi în privinţa asta. V-am spus că totul e ca respiraţia. Locul ideal pentru mine presupune un spaţiu închis în care să mă pot auzi. Poate să fie oricât de mic acest spaţiu. În acest spaţiu îmi trebuie un laptop, neapărat, şi un caiet pentru că scriu şi pe caiete şi pe computer şi un pix. Nimic mai mult. Restul nu contează. Câteodată îmi trebuie şi cafea.

Reporter: Când v-aţi făcut debutul în literatură v-a fost frică de cum va fi primită cartea de către public?

Ioana Nicolaie: Întotdeauna ţi-e frică pentru că tu faci ceva, îţi pui acolo parte din viaţă, parte din suflet, îl torni acolo în litere, în cuvinte şi îl abandonezi în lume, pentru că asta înseamnă orice carte. E ca un vulcan care erupe şi rămâne acolo. Ce se întâmplă cu el, dacă va fi văzut vreodată sau nu, dacă va însemna ceva sau nu, asta nu poţi să ştii niciodată, niciun autor nu ştie. Cred că fiecare artist are inima mică pentru ce se va întâmpla cu cartea lui sau cu opera lui de artă, pictura lui, tabloul lui, nu se ştie niciodată, dar dacă va ajunge la un cititor sau doi cititori pentru care înseamnă ceva, pariul e câştigat.

Reporter: Aveţi câteva sfaturi pentru tinerii care vor să devină scriitori?

Ioana: Da. Întotdeauna spun şi am spus şi astăzi, aici, în faţa voastră, că nu poţi să ajungi nimic, nu doar scriitor, nimic, fără o muncă susţinută. Sunt două condiţii:un fel de motoraş interior care nu te lasă deloc în pace şi te sâcâie tot timpul şi se porneşte când tu nu te aştepţi, poate nici nu ai chef de el şi care te trimite: „Du-te, fă asta! Fă asta!” adică „Scrie! Pune mâna pe pix! Fă odată asta!” Dacă nu e motoraşul interior, nu vei scrie nici literatură. Și al doilea lucru este ceea ce se învaţă, partea de meserie şi, cu alte cuvinte, există ceva care vine de sus, într-un fel, care este înăuntrul său, în adâncul său şi ceva care vine din afară, din istoria literaturii, din istoria culturii, din ceea ce au făcut alte minţi extraordinare înaintea ta şi tu trebuie să ajungi să afli ce-au făcut aceste minţi. Trebuie să citeşti cărţile lor, trebuie să trăieşti cu ele şi în ele şi după ce faci toate astea, abia atunci te poţi apuca cu adevărat şi profesionist de treaba asta, dar şi până atunci este esenţial să exersezi, să exersezi continuu şi să ai încredere în tine. Să ştii că, dacă ai ceva de spus, o vei face, nimeni nu-ţi poate sta în drum, că vei câştiga.
Reporter: Există scriitori din literatura română sau din literatura universală care au avut un anumit impact asupra dumneavoastră?

Ioana Nicolaie: Da, fireşte. Noi suntem fiinţe culturale, nu ieşim aşa, ca Venus din spuma mării, ci ieşim dintr-o întreagă cultură. Toată viaţa noastră, tot ceea ce trăim noi este fundamentat de 2000 de ani pe Biblie, pe lumea creştină, cel puţin în lumea occidentală, în lumea europeană, în alte părţi este pe Coran. Civilizaţiile se construiesc pe cărţi fundamentale, pe scrieri fundamentale. Din păcate, trăim într-o lume în care lumea nu mai vede asta; şi-a pus ochelari de cal şi nu mai vede nimic din nimica, însă textul şi arta şi poveştile ne modelează ca specie. Totul pleacă de acolo. În ceea ce priveşte scrisul meu, există mulţi autori pe care îi iubesc, de la, am zis astăzi, Faulkner, dar Marquez mi se pare unul dintre cei mai mari scriitori posibili, mi se pare minunat că a existat printre noi. În afară de Marquez vă pot spune de la Orhan Pamuk, un scriitor turc de lângă noi care a scris o carte foarte frumoasă, „Mă numesc roşu” şi altele, dar „Mă numesc roşu” mai frumoasă decât toate, până la Virginia Woolf, scriitori fundamentali. Tot timpul descopăr scriitori fundamentali. Sunt scriitori care simt că, uite, mi-au mai dat o mică monedă din comoara lor gigantică, mi-au dăruit-o şi mie şi eu am ajuns să o iau, nu am ignorat-o.

Reporter: Cum aţi descrie scriitorul contemporan, atât cel român cât şi cel internaţional?

Ioana Nicolaie: Lumea e foarte diversă, e o discuţie foarte mare, ea e stratificată cultural. Aş remarca faptul că există foarte multe scriitoare extraordinar de bune, mai ales în alte literaturi. Ele sunt traduse la noi, sunt traduse în colecţii întregi, în colecţii de la Humanitas. În „Raftul Denisei”dominant sunt autoare care au foarte mare succes în ţările lor şi care povestesc într-un mod specific despre ţările lor, despre lumile lor. În literatura română, în ultimii 20 de ani, s-au întâmplat nişte lucruri, au fost nişte valuri de schimbare explicabile pentru că, după comunism, care a presupus un anumit tip de literatură, închisă şi, în general, o literatură cu un mesaj ascuns, nu se putea astfel, a urmat o detabuizare a limbajului şi a formelor literare. Ce înseamnă detabuizare? Dacă înainte, de exemplu, în literatură, nu avea voie să apară nici măcar cuvântul Dumnezeu, după aceea sigur că ai putut să îl foloseşti din plin, dacă ai vrut. Nu putea să intre niciun cuvânt din sfera sexuală, erau extrem de multe cuvinte interzise în literatură. A apărut apoi, în ultimii 20 de ani, o eliberare care a mers foarte departe, existând în momentul acesta scriitori specializaţi, mai ales în proză, dar şi în poezie. Poezia se numeşte mizerabilistă, ca gen, deja e clasificată, iar proza e minimalistă, care vine tot de la lucrurile mici şi care prezintă viaţa de zi cu zi, e extrem de ternă şi într-un limbaj extrem de trivial, vulgar, câteodată obscen. Unele dintre cărţile astea pot avea şi succes, depinde despre ce mai e vorba acolo. Există o întreagă direcţie acolo. Mai este şi o literatură care vine din cultura înaltă, o literatură care mizează în continuare pe ceea ce ai de transmis cu adevărat în adâncime cititorului, pe tehnică. Eu îi admir mult pe scriitori esteţi, care sunt foarte atenţi la stil. Mă enervează cei care nu ştiu ce e aia stil. Avem oricum de toate, este o literatură foarte vie şi vă doresc vouă, puştilor de azi, să o cunoaşteţi.

Nu ştiu, vă pot recomanda scriitori ca Adina Popescu, care vi se potrivesc, pe Mircea Cărtărescu oricum îl ştiţi. Trebuie să citiţi neapărat Traian T. Coşovei, e un poet nemaipomenit, Florin Iaru, de Simona Popescu am zis, iar dintre cei mai tineri trebuie citiţi neapărat Lucian Dan Teodorovici, Ioana Bradea, care este o prozatoare extraordinară din Bistriţa şi întotdeauna, când eşti din locul acela, parcă nu te vede şi nu te apreciază nimeni, dar de ea trebuie să fiţi mândri şi nu doar de Ioana Bradea. Aici mai aveţi şi un poet foarte bun, Ioan Pintea, pe băieţii noştri, Dan Coman şi Marin Mălaicu-Hondari, sunt scriitori foarte buni – asta vreau să subliniez – sunt la cel mai bun nivel. Nu e aşa, că ne lăudăm noi între noi, aşa stau lucrurile şi asta e bine. Simona Sora este o prozatoare foarte bună pe care o recomand mereu, T.O. Bobe, apoi la poezie, Cristi Popescu. Dacă nu ai citit Cristi Popescu nu ştii nimica. Și mulţi, mulţi alţii: Svetlana Cârstean ca poetă, mulţi alţii…

E atât de vie literatura!

Nicoleta Vlonga, reporter de liceu