În perioada 21-25 octombrie 2022 s-a derulat, la CNAM, excursia tematică „Arc peste timp’’cu destinația Polonia. 

2022-2023, un nou an școlar atipic, cu o structură modulară ne-a oferit răgazul unei vacanțe în ultima decadă a lui brumărel, prilej pentru doamna profesoară de geografie Crina Peter să organizeze o excursie tematică în Polonia. După un drum mai lung de 12 ore, am ajuns în orașul Bielsko-Biala. Eram doar noi și câțiva localnici rătăcind pe străduțele din centrul orașului. Zeci de cafenele care îmbie la o cafea fierbinte în aerul cu miros de frunze ude, un muzeu de literatură părăsit, unde doar o ușă de lemn te desparte de ceea ce poate fi un paradis și un ecou al mitologiei grecești auzit dinspre statuia Zeului Neptun.

Obiectivul turistic principal al excursiei: Auschwitz, cel mai mare lagăr de concentrare nazist, unde între anii 1940- 1945 peste un milion de oameni și-au pierdut viața. Vremea ploioasă, cerul acoperit de nori cenușii și frigul tomnatic intensificau atmosfera, care era deja una deprimantă.

Lagărul cu numărul 1, un complex de căsuțe din cărămizi, cu alei pietruite între ele, izolate de exterior prin garduri confecționate din fire electrice. Am intrat sub o poartă care avea în loc de mesaj de bun venit, un slogan în limba germană care ar vrea să pară încurajator: ,,Arbeit macht frei”, care înseamnă „Munca te face liber”.

Vizitând casele sub îndrumarea ghidului, am văzut condițiile inumane în care erau  ținuți oamenii: paturi triplu-etajate, în care aerul era insuficient, paturi de 3 persoane în care dormeau 8, băi în care prizonierii aveau acces doar de două ori pe zi.

Pe unul dintre holuri se află fotografii cu oameni deportați, realizate la sosirea lor acolo. Privești fețele unor oameni cu pijamale în dungi, care încă mai au speranță pe față, neștiind ce îi așteaptă de fapt. Parcă simți mâna lor pe umărul tău și vrei să o prinzi, să o încălzești, dar e prea târziu.

Una dintre casele disponibile pentru a fi vizitate a fost transformată în muzeu, unde pot fi văzute obiectele personale ale celor care au fost duși în acel loc. E ca și cum auzi ecouri din trecut ale unor voci disperate, pe care nu le cunoști, în timp ce te afli într-o cameră cu obiecte ale unor semeni de-ai tăi care au trăit teroarea nazistă. Liniștea locului te apasă pe umeri cum nicio altă grijă a vieții nu o poate face, mai ales atunci când ajungi în fața ,,Zidului Morții” și păstrezi timp de un minut un moment de reculegere, pentru că asta e tot ce poți să faci tu, acum.

Undeva, ascunsă după casele zugrăvite în durere, se află una dintre camerele de gazare, care e și ultimul loc vizitat din acel tur. După ce ieși de acolo, singurul lucru pe care vrei să-l faci e să tragi aer adânc în piept, să te uiți spre cer și să mulțumești cuiva că viața ta este așa cum e.

Când am crezut că deja am văzut tot ce se putea mai rău și e imposibil să existe ceva mai terifiant, ne-am urcat în autocar, iar la mai puțin de 10 minute de Auschwitz I am ajuns la Auschwitz II. Acolo, nu exista nici măcar o poartă, intrarea fiind printr-un gard rămas distrus de când au fost eliberați oamenii. Nu existau nici căsuțe cu ziduri adevărate, erau niște hale de lemn, asemenea unor grajduri imense, pe o întindere mare de iarbă, pe care nu ți-ai putea imagina floricele și picnicuri niciodată. Nu după câtă suferință s-a produs acolo! Tot acolo se află și calea ferată pe care veneau vagoanele cu oameni. Unul dintre vagoane încă e acolo. Un vagon asemenea unei cutii de chibrituri în care erau înghesuiți zeci, chiar sute de oameni.

Auschwitz e un loc care trebuie vizitat indiferent de credințe, de principii, de valori și de religie. E un loc care trebuie vizitat pentru a nu repeta istoria și a învăța din greșelile trecutului. Auschwitz e locul în care oameni nevinovați cu planuri, cu dorințe și visuri și-au pierdut viața. E locul în care unii oameni care iubeau viața, au preferat să-i pună capăt, pentru că existența era dureroasă.

A doua zi, duminica, a fost dedicată Cracoviei, al doilea cel mai mare oraș din Polonia, situat pe malul fluviului Vistula. Înainte de a ne afunda în aglomerația din mijlocul orașului, am vizitat Salina Wieliczka, situată în orășelul cu același nume, la 12 km de Cracovia. După ce am coborât peste 300 de scări, am ajuns la mai bine de 60 de metri sub pământ. Am vizitat numeroase capele și ne-am plimbat pe cărări cu podele alunecoase din sare, toate realizate de mâna unor oameni, care, din puținul pe care îl știau, au reușit să creeze cel mai frumos loc de sub pământ. Treptat, am tot coborât, admirând statui, stalactite, ascultând legende romanțate despre istoria locului, ca să ajungem în „Capela Sf. Kinga”.

După ce am ieșit din nou la lumina caldă a unei zile frumoase de toamnă, am făcut o călătorie înapoi în timp, în vremea prinților și a prințeselor și am vizitat Castelul Wawel situat chiar pe malul Vistulei. Turnurile impunătoare aveau un acoperiș de culoarea valurilor oceanului, a unei pietre prețioase la care doar poți visa, care contrasta cu  culoarea roșiatică a zidurilor după care se ascundeau regi și regine, soldați și tot ce poate fi desprins din basme.

Restul zilei a fost dedicată Pieței Centrale din Cracovia, cea mai mare piață medievală din Europa. Ne-am plimbat prin labirintul de clădiri impunătoare. Cerul nu mai părea atât de departe de noi, datorită catedralelor, al căror vârf părea că se lovește de soarele neobișnuit de cald pentru octombrie, dar prezent pentru noi. Deși, eram departe de casă, am găsit o parte din Bistrița acolo, am găsit misterul trecutului din pasajele noastre, străduțele din pavele străbătute de milioane de oameni, care vin anual să viziteze Cracovia.

Seara la hotel, ne-am relaxat, am dansat, am socializat și ne-am bucurat de faptul că am putut petrece împreună, timp liber de calitate.

Ultima oprire a fost în stațiunea de munte Zakopane. Lemnul caselor de vacanță și culorile ruginii ale pădurii care ocrotea întreg orașul ne-au făcut să ne simțim ca într-un regat al toamnei. Ne-am plimbat prin centrul orașului și pe străduțe ascunse, unde, departe de agitație, oamenii și-au construit cabane. Undeva, în depărtate se observau pârtiile de schi, care în curând o să fie nucleul întregii stațiuni. Ultima zi putem spune că a fost o zi a frumuseții naturii, fiindcă după ce am plecat din Zakopane, când încă încercam să ies de sub vraja peisajului de acolo, la intrare în Slovacia, am avut ocazia să vedem Munții Tatra în toată splendoarea lor.

Au fost 3 zile în care pedometrul meu a fost probabil copleșit de numărul de pași făcuți, dar și eu am fost copleșită de locurile văzute. Am înțeles mai bine trecutul ca să pot proteja viitorul, am văzut ce minuni poate face mâna unui om la salină și am fotografiat cu ochii locuri în care să mă transport de fiecare dată când am nevoie de o evadare. Și, cel mai important, am râs, am avut cea mai bună companie și am cunoscut oameni noi, vizitând locuri noi. Ne-am cunoscut prin entuziasm și sper să rămânem la fel de plini de viață mereu.

Cătinean Ioana Teodora,  XI A