Țin minte perfect, era o noapte de vară, iar eu eram pierdut pe balconul casei cu privirile îndreptate spre cer. Mă liniștea să privesc cerul, singur. Asociam stelele cu noi oamenii: unele strălucitoare și vibrante ca un om în floarea vârstei, iar altele greu de văzut cu ochiul liber, cu o lumină slabă care se întrerupea asemănătoare cu o persoană vârstnică, împăcată și mulțumită cu viața pe care a avut-o și care încearcă să trăiască fiecare zi din plin.

Fiecare stea are povestea ei, ca noi, oamenii. Fiecare stea pare nesemnificativă, dar fără ea cerul ar străluci mai puțin. Așa ar fi și lumea fără noi, oamenii.

De nicăieri apare o stea căzătoare, neașteptat eveniment. O privesc și în mintea mea îmi spun: „Se grăbește. Oare unde? Graba strică treaba.”

După o clipă dispare. Întuneric pe cer. De ce oare s-a grăbit? Nu a avut răbdare… Acum nu mai luminează cerul…

Atunci am realizat că în viață răbdarea e o calitate vitală – mai bine luminezi cerul sute de ani, decât să strălucești pe el câteva secunde.

A fost un fenomen ciudat, dar interesant. Interesant pentru că mi-a predat o lecție fără cuvinte și fără gesturi, într-un mod neobișnuit și nemaiîntâlnit până acum.

Motogna Cristian – 9 C

Imagine – Drăgan Emilie – 9 C