„Ca a nopții stele, ca a zilei zori”

Pur

Când poeții tac e gălăgie.

Liniștea își înghite muțenia și suflul 

odată cu scrisul.

Creierul tace în goliciunea unei clipe 

odihnindu-se pe pieptul unui vers.

În baia publică,

se ascund gândurile torturate de zâmbetele false,

iar timpul le pictează din nou, și din nou, și din nou.

Azi verde, mâine roz, ieri va fi galben.

Aglomerația de pe pasajul îngust 

sufocă fiecare atingere a mâinilor 

și a paltoanelor de catifea.

Pajiștile goale ale amintirilor din vitrină 

încep să nască idei și gânduri, idei și gânduri,

îngropând în necunoscut 

ultima dată când am simțit viața în mine.

Vremuri demult trecute.

Uitări demult memorate.

Aer, apă, antidot pentru stingherii de la colțul blocului.

Coșuri de gunoi pline cu suferința de nereciclat 

pe care am abandonat-o acum 4 minute,

în mijlocul unei zile întunecate.

Punga cu produse de calitate zace în continuare

pe podeaua apartamentului pustiu,

în care vocile tac și gândurile țipă,

în care corpul strigă după lumină 

și mintea zbiară neputincioasă după altceva, 

în afară de nimic.

Liniștea își scuipă greața pe parchetul laminat

din living, 

în oglindă fiind o urmă vagă de eu.

Șterg cu bluza albă firul de speranță 

ce mi se prelinge de pe colțul minții 

și împing inspirația pe caiet.

Tăcere, de ce taci?

(Alexandra-Ana Moldovan, clasa a XII-a A, Text premiat cu locul I, la Concursul „Slove”)

Pe drumul nervurilor sculptate

„Simțim că ne luptăm cu morile de vânt, că ideile ne-au fost luate și transformate în steaguri pe care le poartă ceilalți, care aveau interese, că am fost depășiți astfel, ca într-un maraton în care nu știm dacă mai are rost să alergăm.“ – Romulus Rusan

„Simțim că ne luptăm cu morile de vânt…” E ca un oftat. Abrupt. Reprimat. Ecoul cuiva care a renunțat să mai creadă în miracole sau în eroi. Dar eu? Eu nu mă lupt cu nimeni.

Sunt doar eu și morile de vânt…

Eu și morile de vânt…

Eu alerg și tot alerg, de dimineața până seara, pe o stradă din nostalgia orașului meu, acolo unde asfaltul pare să păstreze pașii uitării. Pe margine se află un copac. Prind una dintre frunzele lui în palmă, iar textura ei îmi spune o poveste. Liniile nervurilor sunt ca niște rânduri scrise din impulsivitate.

Drumul mă duce mai departe. În acea clipă, apare un bătrân sprijinit într-un baston. Privirea lui e atât de adâncă, însă nu-mi spune nimic. În tăcerea dintre noi, îmi arată cerul, unde soarele coboară lent. Simt că mă joc „v-ați ascunselea” cu existența. Pe când sunt doar un individ confuz, plin de întrebări. Cui să le adresez? Poate voi întreba timpul, care se scurge haotic, în timp ce morile de vânt ale vieții continuă să se zbată. Îmi dau seama că mă aflu într-un maraton fără sfârșit și tot alerg, alerg și iar alerg…

Și dacă această lume nu are capăt? Alergăm, ne zbuciumăm, ne luptăm, dăm totul până la ofilire.

Mă opresc pe marginea drumului, aproape sufocată de gânduri. La picioarele mele apare o broască, verde și atât de… nepăsătoare! Mă privește cu ochii ei bulbucați, parcă batjocoritori, și sare mai departe. O urmăresc cu privirea, în timp ce dispare sub un tufiș. Broasca n-are mori de vânt. N-are întrebări, n-are iluzii și așteptări. Ea nu are gânduri care să o sufoce din a sări mai departe și poate că, tocmai de aceea, e liberă. Ea se bucură de fiecare săritură, ca și cum ar fi prima și ultima dată când face acest lucru.

Eu, în schimb, mă uit spre soarele care atârnă pe cer ca o portocală, gata să cadă, să explodeze și să mă golească de sens. Privind în jos, observ cum pământul de sub pașii mei pare să se topească, ca un ghețar care se prăbușește într-un ocean secat.

La ce bun să mai fug? La ce bun să mă zbat, să încerc să apuc frunze de pe crengile unui copac care nici măcar nu-mi aparține?

Să te lupți nu pentru victorie, ci pentru ca lupta însăși să te țină viu. Când lupta nu este despre câștig, nu despre gloria unei victorii, ci despre fragila senzație de a rămâne real  într-o lume a iluziilor.

Mă opresc pe marginea drumului, cu fața ascunsă în palme, și atunci… îl văd. Un balon roșu, singur, prins într-o creangă uscată, agățat de o lume care nu-l vrea. Se zbate ușor în vânt, tremurând ca o inimă care știe că va ceda. Mă uit la el și o lacrimă îmi arde obrazul.

Un copil apare dintr-o dată, strigând disperat. „Balonul meu!”, exclamă printre hohote de plâns, iar cuvintele lui se pierd în aer. Se oprește, privind. Gura lui se deschide, dar nu are cuvinte. Iar în momentul acela, în privirea lui, mă văd pe mine, mai tânără, mai naiv, stând în fața unui vis. Copilul începe să plângă, iar eu nu pot decât să-l privesc. Nu pot să-i dau balonul înapoi, nici să-l consolez. Ce-aș putea să fac? Nu am superputeri, nu am nici măcar vreun plan secret pentru a salva această zi și așa nereușită. Poate că, în loc de superputeri, am doar… emoții. Așa că mă așez și eu, într-un colț, privind la micuțul care plânge ca și cum ar fi singura ființă din lume care simte durere. Suferința acestui suflet e o operă de artă. În această neputință, îmi dau seama că nu trebuie să-l consolez. Poate că, doar stând acolo, ca o statuie de marmură, îi dau exact ce are nevoie. Acea prezență tăcută, acel „nu ești singur în asta” care vine de la un om care nici el nu știe ce să facă, dar măcar a învățat să nu fugă de o lacrimă.

Poate că suntem cu adevărat vii doar atunci când suntem pe cale să pierdem totul. Că realitatea noastră, de fapt, se naște în momentul în care începem să ne dăm seama că balonul nostru, tot ce am crezut că este al nostru, tot ce am visat vreodată, se îndepărtează de noi, fără milă.

Ne place să credem că luptăm și că ne războim cu morile de vânt. Vrem să fim eroi, dar uităm că prima bătălie e cu noi înșine. Vrem să ridicăm steaguri pentru libertate, dar ne oprim la povești nemuritoare scrise pe frunze și lacrimi.

Poate că eroismul nu înseamnă să urci pe un vârf de munte, ci să rămâi pe drum când toți ceilalți pleacă. Suntem niște nevăzuți, care nu mai îndrăznesc să privească în ochii lor. Adevărul nu se află în vârfurile munților sau în steagurile ridicate de alții, ci în lupta nu cu alții, ci cu noi înșine. Adevărul nu se află în a deveni.

Lumea va trece pe lângă noi, va continua să se schimbe. Și astfel, ea va trece pe lângă noi, va zâmbi, va pleca, va plânge și va râde, iar noi vom rămâne, cu un zâmbet aiurit și cu ochii lipiți de cerul gri.

Și totuși, nu mă simt complet pierdută.

Între două respirații, mi-am pierdut ideile. Le-am văzut răpite de alte destine, într-un maraton invizibil, contra umbrelor, eșecurilor și crezurilor. Eu, totuși, cred că există miracole: cred că există artă. O artă care nu are nevoie de un scop bine definit, nici de o destinație concretă. Arta are nevoie doar să știe că este reală. Arta trebuie să supraviețuiască, fie și într-o lacrimă de copil, fie poate și în eterna inimă zbuciumată a celui care refuză să creadă că eroii… există.

(Stupinean Damaris Sefora, Clasa a XII-a D, Prof. Claudia Groza – Text premiat cu locul I la Concursul Național de reportaje, „Romulus Rusan”, ediția a doua, nov. 2024, secțiunea reportaj cu tema Aventura spre marea interioară)

 

Scrisori de iubire 

Am recuperat scrisori scrise de tata pentru tine,

Mi-au schimbat părerea despre noi.

Te privesc atât de diferit acum.

Nu te-a rugat nimeni să faci lucrurile pe care le-ai făcut.

Să îți sacrifici anii, viața și momentele de liniște.

Nimeni nu a fost nevoit să o facă.

Te-ai dăruit într-un totul vieții noastre

Deoarece a ta iubire e ca un combustibil,

Ne face să trecem peste orice noapte lipsită de somn,

Sau orice dimineață în care ceasul suna prea devreme.

Când am fost întrebată cine vreau sa fiu într-o zi,

Am paralizat, niciodată nu am știu ce să aleg.

O actriță? Poate chiar și o cântăreață. Sau poate doar un avocat.

Însă de un răspuns sunt sigură,

Când cresc, aspir să fiu ca tine.

Să iubesc ca și cum mâine se sfârșește lumea,

Să am cel mai mare zâmbet pe față, chiar și atunci când îmi fac griji pentru ziua de mâine.

Cu fiecare an cresc și realizez cât de multe ai sacrificat pentru mine,

Cu fiecare an cresc și realizez că nu ți-am mulțumit niciodată destul,

Vreau să știi cât de recunoscătoare sunt pentru tot ce mi-ai dăruit,

Vreau să știi cât de mult apreciez tot ce ai făcut.

(Sigmirean Cristiana-Alexandra, Clasa a XI-a E, Poem premiat cu locul I la Concursul Național „Amândoi în aburul pâinii” 2024)

 

Cum să mă întorc la tine?

Strângeam atât de tare în pumn lemnul putrezit al gardului încât  mâinile mele se înroșiseră de durere. Simțeam cum bucățelele de vopsea uscată se destrămau complet în palme, lăsând urme și zgârieturi adânci. Lacrimile mă usturau mult mai mult. În neputința mea, nu eram în stare să fac nimic decât să strâng din dinți și să privesc cum tot ce eu puteam numi „acasă” ardea din temelii. Doar căldura focului îmi încălzea obrajii și-mi usca lacrimile sărate înainte ca acestea să poată coborî mai jos de bărbie.

N-am să uit niciodată singurătatea în care m-am scufundat atunci. Nu era nimeni să mă ia în brațe, să-mi netezească părul sau să-mi întindă o batistă ca să-mi suflu nasul. Niciun cuvânt de speranță că „totul va fi bine” și niciun semn că cineva mi-ar fi fost cu adevărat alături. Toată lumea își băga mâinile în buzunar și privea în jos, ca și cum, dacă ai fi analizat destul de mult pământul de sub picioare, ai fi văzut cum va reveni totul la normal când vei ridica din nou privirea.

– Nu vrei să-l pun la spălat?

Ursulețul din mâna mea încă avea pete de murdărie de când l-am recuperat în ziua aceea. Într-adevăr, hainele albe de spital și blana înnegrită nu se potriveau prea bine. Însă ceva din mine nu voia să-l lase, ca și cum ar fi fost ultima bucățică ce a rămas din tot ce a fost.

– Lizzie?

Dacă clipesc de două ori înseamnă că sunt de acord, iar dacă clipesc o dată înseamnă că nu sunt de acord. Evident, persoana de lângă mine nu avea de unde să știe una ca asta. Mă ridic în capul oaselor și mângâi nostalgic pentru ultima dată blana ursulețului, înainte să i-l dau îngrijitoarei, știind că „la spălat” însemna de fapt „la gunoi”. Mă împăcasem deja cu gândul că mai aveam mult de stat acolo, datorită listei lungi de investigații pe care trebuia să le fac pe parcursul a cel puțin trei săptămâni, dacă nu apăreau complicații. Adeseori mă trezeam așteptând cu orele pe holuri în fața unor uși care nu se mai deschideau niciodată. Cel puțin așa aveam impresia când auzeam tic-tacul ceasului obosit. Presiunea pe care o simțeam mai ales în piept îmi făcea inima să bată atât de tare, încât dacă mă uitam pe sub bluză, puteam să văd cum mi se cutremură pielea ritmic.

– Mama mea nu-mi dă voie să stau cu picioarele așa.

Cufundată în gânduri și cu impresia că eram singură, tresar ca dintr-un coșmar ca să văd că prin spatele meu s-a strecurat un pici atât de bine, încât nu l-am observat.

– Mama mea nu-mi dă voie să am părul ciufulit, continuă el când vede că nu-l bag în seamă decât cu coada ochiului. Stă pe gânduri câteva momente, după care adaugă:

– Mama mea m-a învățat că nu e frumos să ignori oamenii, când vor să-ți spună ceva. E foarte nepoliticos, să știi.

Poate nu trebuia să mă uit așa urât la el atunci. Era doar un copil și eu uitasem că, totuși, ne aflam într-un spital, deci un copil bolnav. Nu aveam cum să mă supăr în orice caz. Totdeauna am avut o slăbiciune emoțională pentru băieții de vârsta lui, pentru că totdeauna mi-am dorit un frate mai mic. Sufla greu după trei cuvinte, ca un om în vârstă și putea respira doar pe gură. Avea dioptriile atât de mari, încât lentilele îi făceau ochii să pară supradimensionați. Când vorbea, lipsa unor dinți de lapte îl împiedica să pronunțe anumite litere corect și trebuie să recunosc – niciodată nu am încercat atât de tare să ascund un zâmbet. Era într-adevăr un personaj simpatic: statură mică, părul tuns periuță și pijamale în dungi albastre și gri cu mașini.

S-a pus în fața mea și a început să bată dintr-un picior, cercetându-mă de sus până jos, exact ca picii din desene animate.

– Unde e mama ta?

– Ma –

Brusc, doctorul deschide ușa pe care o credeam neclintită, trântind-o cu putere de perete.

– Lizzie Lane?

– Eu sunt.

– Rezultatele dumneavoastră.

Nu eram pregătită să văd rezultatele, mai ales pe acestea. Pentru prima dată primesc niște rezultate în care afecțiunile sunt colorate cu roșu. Le iau din mâna doctorului, mă așez pe un scaun și încep să le frunzăresc prima dată lent, apoi văzând atât de mult roșu, privirea mi se încețoșează și nu mai sunt în stare să citesc denumirile lor. Le fac sul și îmi pun mâinile în cap, lăsându-mi lacrimile să curgă în voie. Pe hol nu mai era nimeni. Piciul dispăruse.

– Eu mănânc supa și cu lingura și cu furculița, îmi explica el molfăind în timp ce mâncam prânzul la cantină. Adică prima dată mănânc cu lingura și după cu furculița, asta ca să nu se supere pe mine pentru că nu-mi place felul doi.

Și apoi îmi arată cum separă legumele, cel puțin încerca să le separe, de lichid. Le strângea într-un colț și le lăsa acolo până ce își termina treaba cu lingura. Apoi, ca pe desert, lua furculița și mânca bucățelele de legume, lent, una câte una, în timp ce vorbea de zor și îmi povestea tot ce-și aducea aminte.

Nu-mi amintesc cum am început efectiv să stăm tot timpul împreună. Mai mult, pot spune că s-a lipit el de mine, ceea ce nu mă supăra chiar deloc. Mă făcea să mă simt mai puțin singură și neputincioasă și-mi sâcâia licărul de speranță. Cu toate acestea, era singurul care mă putea face să zâmbesc. Îngrijitoarele nu-și ascundeau surprinderea când dădeam de ele pe holuri și încercam să-mi ascund zâmbetul. Mă simțeam rușinată, ca și cum era interzis să zâmbești și să fii fericit într-un astfel de loc.

– Mama mea nu mai e. Nici tata.

– Sora?

– Nici ea.

– Fratele?

– Nu am avut niciodată frate.

– Trebuie să ai pe cineva. Bunici? Un unchi? Doi? Mătuși ai? Sau verișori? Ai vreun verișor ca mine de mare? Îi plac și lui mașinuțele? Ne-am putea juca toți trei împreună! Eu iau mașinuța roșie, știu că e cea mai frumoasă, dar sunt mașinuțele mele. Tu poți s-o iei pe asta, spune el și-mi întinde o mașinuță neagră din colecția lui.

Mă usturau ochii la cât de tare mă abțineam să nu plâng. Atât de mult îmi doream ca viața să fie așa cum o vedea el. Toate problemele mi le transforma în curse de mașinuțe, din două cuvinte și trei mișcări, ceea ce mă făcea să mă înveselesc și chiar să râd.  În cantină, în curte sau pe hol, el tot timpul avea cel puțin două mașinuțe îndesate în buzunare, pe care le scotea când mă așteptam mai puțin. Câteodată îmi mai scăpau câte două lacrimi pe care le ștergeam rapid înainte ca el să poată observa.

Îmi plăcea la el că niciodată nu se lăsa afectat de situația mea sau de lucrurile prin care am trecut, atunci când i le povesteam. Nu a empatizat cu mine niciodată și nu m-a scufundat mai tare în tristețea mea. În schimb, mă făcea să râd, să zâmbesc, să chicotesc, să mă  simt mai bine și să încep să cred că totul mai merită o șansă. Când aveam impresia că a dispărut iarăși, simțeam două mânuțe plăpânde care-mi cuprind picioarele încercând să mă îmbrățișeze de la spate. Atunci eu mă minunam, mă prefăceam că m-a speriat și îngenuncheam ca să-l pot strânge tare în brațe. Îl ridicam pe sus, ne jucam de-a avionul și-l lăsam să facă urme pe geamul meu de la salon cu degețelele lui mici, la care mă uitam din pat în fiecare dimineață când mă trezeam. Altfel îmi începeam ziua când știam că cineva mă așteaptă pe hol să ne jucăm cu mașinuțele.

– Nu se mai poate face nimic. Deja vă aflați într-un stadiu avansat și chiar mă mir cum încă puteți merge pe picioare. Îmi pare rău că trebuie să vă previn, dar –

– Știu, știu. Nu trebuie să continuați.

-Te putem externa, atunci.

– Să mă externați?

– Toate investigațiile au fost făcute. Tratamentul este fix, dar nu te poate ajuta prea mult decât să-ți mai diminueze durerea. Nu-ți dorești și tu să mergi acasă, să fii aproape de familia ta, decât să putrezești aici?

– Eu…

Îmi mușc cu putere buza. Lacrimile mă înnădușă și simt că nu mai pot continua. Din prima zi de când sunt aici l-am urât pe doctor din cauza felului său dur de a spune lucrurilor pe nume, fără vreo tragere de inimă, de parcă eram un manechin de practică prea uzat ca să mai fie folosit și care trebuie aruncat.

Îmi târăsc picioarele pe hol pentru ultima dată cu toate lucrurile mele în două pungi, sperând ca în ultimul moment să strige cineva că e o greșeală și că au externat pacientul greșit. Evident, nu a fost așa.

De la pici nu mi-am luat rămas bun. Nu că nu aș fi putut, dar m-ar fi durut prea tare. Încă mă gândesc cât de tare l-am supărat plecând așa fără să-mi iau rămas bun… Încă mă gândesc la ochelarii lui cu șnur la gât ca să nu-i scape, la papucii lui cu scai, la golurile de păr care se extindeau din ce în ce mai mult, la felul în care ajuta melcii să ajungă înapoi pe iarbă, la cum se străduia să lege florile strânse pentru mine cu un fir, dar niciodată nu reușea.

-Nu am să vă dau rest.

-Lăsați așa.

Am luat cu încredere punga, mi-am pus gluga în cap și mâinile în buzunare înainte să ies înapoi în ploaia torențială de final de noiembrie.

– Nu este aici.

– Imposibil. L-ați căutat sub tejgheaua cantinei? Se ascunde des acolo când le supără pe îngrijitoare ca să nu-l găsească.

– Doamnă.

– Sau în magazia din curte, se mai joacă cu sculele grădinarului când acesta nu e atent.

– Doamnă..

– Uitați-vă sub patul lui, are un locșor unde se înghesuie ca să se poată juca noaptea cu mașinuțele.

– Doamnă!

Pun o mașinuță roșie nou-nouță pe piatra rece brăzdată de ploaie și mă pun în genunchi. Noroiul îmi trece prin ciorapii subțiri și hainele de pe mine sunt ude leoarcă. Privirea mi-e în jos și nu-mi pot controla suspinele sau lacrimile. Mă aplec peste țărână și iau pământ în ambele mâini și strâng în pumn până mi se face pielea roșie de durere. Ploaia și frigul îmi bat obrazul și nu mai simt nicio parte din mine.

Poate dacă mă uit în pământ destul de mult timp, va reveni totul la normal când voi ridica din nou privirea.

(Raluca Rus, Clasa a XI-a C – Text distins cu Marele Premiu „George Pruteanu”, Sîngeorz-Băi, 2024)

 

șase șapte opt

O femeie se face din ce în ce mai mică. Sau eu mă făceam din ce în ce mai mare. Asta nu știu. Calc în papucii mei roz cu scai cu atâta încredere și curaj cum nu urma să mai am nicicând. Fac câteva piruete în noua mea uniformă pentru școală, care nu era nouă de fapt, era primită de la o verișoară care terminase deja clasele primare și nu mai avea nevoie de ea. Mă enervează cordeluța care tot îmi cade de pe cap și mă înțeapă pe alocuri, dar nu mai contează.

Am adus un zâmbet și o bucurie, am alungat ce era mohorât dintr-o casă împânzită de mileuri și am avut puterea de a da la o parte monștrii din articulații timp de trei piruete. Nu îmi dădeam seama câtă putere aveam și ca orice alt copil purtam o pereche de ochelari roz prin care vedeam lumea. Nu puteam să-mi imaginez o durere mai mare decât durerea de cap și aveam impresia că cei în vârstă doar vor să atragă atenția celorlalți. Ce dramatici.

Mă așez pe scaunul veșnic din lemn cu gaură în mijloc și mă întorc cu spatele. E prima dată când îmi trece prin păr un pieptăn de pe vremea lui Ceaușescu. Nu știam cum e să te împletească un înger. Să am cele două cosițe mult dorite pe care le aveau toate fetele de la școală și eu nu, pentru că mama mea nu știa să-mi facă. Pe când ar trebui să închid ochii de durere în asemenea moment, prinsul de șuvițe și trasul de păr se simt ca un mângâiat în care ațipeam. Doar micile atenționări mă mai trezeau, când țineam capul prea în față sau prea pe spate.

Între timp spun ce calificative mai iau pe la școală și că m-a luat la punctaj prostul clasei la un concurs Comper, cu toată supărarea în suflet că el merge la etapa următoare și eu nu. Eram inocența în persoană și nu făceam nimic decât să fac lumea să zâmbească și să le fie dor de mine, mai ziceam o poezie de la grădiniță sau un cântec de la școală, cu toate că erau de Crăciun.

Sună telefonul cu fir.

— Da, dragă…. Le-am luat, da. Tu ce faci?

Se lasă o pauză lungă, eu cu jumătate de cosiță strânsă în mână ca nu cumva să se destrame ce împletise bunica până atunci, așteptând impacientă să se termine conversația.

— Vai, ce bine! Mă bucur tare mult!… Da’… cine-i la telefon?

Șase.

Într-o cameră goală sunt doar eu stând cu mâinile sprijinite pe genunchi în timp ce degetele și ochii se concentrează pe bucata de hârtie pe care o împătur, o desfac și o împătur iar. Până la urmă o rup în bucățele și mă întind pe spate cu un oftat lung.

— Ai de gând să mai vii sau nu?

— Nu am chef de bere în seara asta.

— Îți bați joc?

Răspund nonverbal, întorcându-mă pe partea cealaltă. Mă miră ușurința cu care sora mea renunță și închide ușa fără să mai spună nimic. De obicei o lăsa întredeschisă atunci când era supărată pe mine, doar ca să mă enerveze. În schimb, mă lămurește puterea cu care își trântește cheile și banii în geantă, puterea cu care apasă pe întrerupător (pot să jur că a făcut-o fix cu podul palmei) și puterea cu care închide ușa de la intrare.

Stau niște minute lungi cu mine și îmi dau seama că nu mă simt bine de mult timp. Că mă prea învârt cu locul de muncă, cu încercările dezamăgitoare de a-mi găsi un partener, cu serile la bere care am eu impresia că mă relaxează, cu plecatul și venitul din toate părțile și cu bagajele nedesfăcute din ultimul city-break în care am fost acum două luni. Aveam nevoie de o pauză, simplu. O pauză la fel ca pauzele de 3 luni pe calendar, atunci când încă eram la școală. Atunci când jumătate din mine râvnea să ies și eu în sfârșit cu prietenii, dar câștiga cealaltă jumătate. Câștiga cartea și hamacul și iarba deasă. Câștiga trezitul cu scrâșnitul desfăcătorului de porumb și pâinea cu dulceață la mic dejun. Și logic, câștigau cosițele pe care doar bunica mi le putea face. Păcat că nu puteau să vadă toate fetele de la școală. Bunica era într-adevăr pricepută la asta.

Realitatea m-a lovit când nu mai funcționau piruetele. Când medicația era așa de multă și complicată încât aveam nevoie de un organizator special ca să ținem pasul. Când știam la 7 ani ce e ăla Aspenter și nu din reclamele de la televizor. Când petreceam serile citind cu voce tare pagini de prospecte, la finalul cărora îmi ceda glasul. Când o rugam pe bunica să-mi facă iar cosițe și-mi lua părul și-l petrecea absent printre degete, neștiind ce să facă cu el și cum să-l împletească. Realitatea m-a lovit, dar n-a durut atunci. Avea să doară doar peste ceva timp, odată cu întrebările „Tu cine ești?” din ce în ce mai dese.

Șapte.

Deschid porțile și ușile cu broaște obosite de vreme și simt din nou, după atâta timp, cum e să te împungă un țol în spate. Totul scârțâie, dar totul e liniștit și nimeni nu se grăbește nicăieri. Asta iubesc cel mai mult la acest loc care, deși nu de mult timp era împânzit de oameni, acum e pustiu. Rup toate calendarele și ceasurile le dau peste cap. Era momentul să deranjez firele de iarbă și să mă enervez pe furnicile care îmi intră până și în chiloți, să-mi feresc privirea de soare cu mâna, să-mi intre pământ sub unghii și să nu duc grija la nimic și la nimeni. Mă mai deranja din când în când câinele vecinilor și câte-o pasăre care se punea pe un ram deasupra mea când citeam, cântând pe repeat aceeași melodie.

Telefonul cu fir al bunicii încă era acolo. Am observat asta într-o noapte, când m-am trezit în mijlocul unui episod somnambulic. Stăteam pe scaunul mic destinat convorbirilor telefonice și cu receptorul la ureche. Glasul îmi era pierit, ca și cum aș fi vorbit ore în șir, dar nu aveam niciun ceas care să-mi confirme asta. Nu mult după aceea, a început să mă doară mâna dreaptă și nu înțelegeam de ce, până când m-a trezit din somn un claxon puternic și, bineînțeles, eu stăteam pe scaunul convorbirilor și cu telefonul în mâna cu pricina.

Opt.

            — Și i-am zis: ori stai cu mine și suntem fericiți împreună, ori te duci cu ăla… Pe dracu’. Măcar să dorm și eu noaptea liniștit, mă-nțelegi? Să n-am grija că mă înșală într-una. Și asta s-a dus cu ăla. Las-o naibii! zice dezamăgit unul dintre prietenii mei de la masă, aprinzându-și o țigară și trântind bricheta cu nervi și indiferență.

Se lasă liniștea. Și berile tac teribil de tare. Nu era o seară fericită deloc. Toți am plecat cu capul în jos acasă.

Mă întind leneșă pe canapea și n-am chef de nimic. Vreau să deschid Whatsapp și nu pot pentru că am rămas fără spațiu de stocare. Intru în galerie să șterg din pozele vechi și mi-am adus aminte că am lăsat o înregistrare pornită în ultima mea noapte de la casa bunicii, la care n-am avut timp să mă uit. Dau play apoi dau pe speed și mă uit. Și mă uit. Și mă uit. Și nu se întâmplă nimic. La ora 3:25 dimineața sună telefonul cu fir. Mă uit la mine cum mă ridic complet nederanjată și mă așez cuminte pe scaunul vieții. Și răspund. Și vorbesc. Și stau acolo neclintită. Ochii mi se zbuciumă de panică când îmi dau seama că nu știu cu cine am vorbit atâtea nopți de vară la rând. Mai derulez puțin și văd cum gesticulez din când în când și cum râd sigur la o glumă proastă, pentru că așa e râsul meu fals.

Fug prin torențială și-mi arunc ghiozdanul în mașină și plec. Deschid porțile și ușile și totul scârțâie din nou. Mă pun hotărâtă la masă, cu fața îndreptată spre telefon și încep să fumez. Nu mai am nevoie de dopamină. Să privesc un obiect static a devenit extrem de interesant. Fumez cu orele și nu se întâmplă nimic. La ora 3:25 dimineața sună telefonul.

telefonul

cu

fir

al

bunicii.

—Alo, da.

—Alo. De ce ați sunat?

—Dvs. m-ați sunat pe mine.

—Cu cine vorbesc?

—Ascultă, doamnă! Eu nu doresc să cumpăr medicamente de la voi, le am pe ale mele. VĂ ROG. SĂ NU. MĂ MAI. SUNAȚI.

Se aude un trântit și după bipăitul unui apel închis. Rămân proastă cu receptorul în mână. Formez rapid un număr pe dale și sună două secunde, după care moare linia. Mai încerc o dată și acum nu se mai aude nimic. Vreau să dau cu telefonul de pământ și-l apuc, dar mă opresc pentru că s-a rupt firul. Sau era deja rupt. Sună iar. Încep să tremur și să plâng, dar ridic receptorul și-l duc la ureche.

Ați accesat mesageria vocală Orange. Înregistrați un mesaj vocal după semnalul sonor.

(Raluca Rus, Clasa a XI-a C – Text distins cu Trofeul „Tudor Opriș” în tabăra de creație literară „Tinere Condeie”, Călimănești, 2024)

 

 

 

Be the first to comment on "„Ca a nopții stele, ca a zilei zori”"

Lasă un răspuns

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.