Veneam de la Cârlibaba. Veneam agale pe drumul pe care mai marii domni, cei de seamă, îl recomandau a fi șosea. Ce știu eu, țăran amărât? Că-i drum, că-i șosea, picioarele mele uscate de atâta mers tot câte un pas fac.

Mergeam agale și, totuși, ceva mă împingea, din spate parcă, să merg mai repede. Să fi fost vântul ce-mi lovea din-apoi corpul subțire și nemâncat de câteva ceasuri, ce aducea acum mai mult a frunză de salcie. Sau să fi fost Someșul cu apa cristalină, care, cu o privire pătimașă, mă invita la o întrecere. Și ne alergăm așa unul pe altul, ne intersectăm și ne schimbăm locurile și ne împiedicăm stângaci, ba eu de un pietroi ruginit și spălat de praf si noroi, ba dânsul de câte o cotitura bruscă de pământ. Trecem de Cluj, bătrân oraș și, în goana noastră copilărească, urcăm în sus pe drumul alb, luminat de firicele timide de soare-răsărind și ducă-ne jocul mai departe și mai sus de Armadia.

Și ne întâlnim cu podul bătrân de lemn, un lemn cu pete verzi amare, născute de o ploaie bună. În fața podului ursuz și vechi, Someșul se înduioșează și face o plecăciune, iar eu, triumfând ca un împărat pe de-asupra scândurilor rupte, îmi iau rămas bun de la dragul meu prieten, ridicând în aer mâna-mi cu piele zbârcită și uscată și privesc în zare la apa moartă, neagră, promițându-i revanșa la joc.

Îmi reiau apoi mersul plictisit, las în urmă Jidovița și mă abandonez condus de domnul în negru, un domn stilat cu mers elegant, cu fața în nori de ceață, care, asemeni unui copilandru, îmi imită fiecare pas, către Bistrița.

Se oprește apoi, mă opresc și eu și se holbează si ne holbăm amândoi la o tăblie ruptă în așchii, pe care se voiau a fi desenate două săgete de un negru șters. Stă puțin și o ia apoi brusc pe șoseaua națională, ținându-mă de braț să nu mă pierd, ca mama ce-și are mereu în ochi odraslele.

Și lăsând Jidovița, drumul se împietruiește și se îngustează, și ne îndeamnă între doi bolovani mari de pământ de nu-i cuprindeai cu privirea. Se liniștește într-un final și drumul și își cere iertare pentru căzăturile ce le-am achitat eu și perechea mea și ne zâmbește vesel din spatele fagilor, poamelor pădurețe, zemoase, din iarba lungă și firavă și de după crengile solide, maronii, ce arătau cu degetul din Pădurea Domnești.

Făcând cu mâna codrului des și zgomotos, șoseaua îmi scoate în cale Cișmeaua Mortului și îmi permit să fac o reverență de-o suplețe înșelătoare și să șed leneș lângă izvorul cu apă dulce și curată, cu o răceală pe care în alte dăți aș fi spurcat-o, dar cu care îmi umezesc buzele crăpate și-mi astâmpăr setea ce-mi lovea în capul gol ca un par greu.

Stau ce stau, închid și-un ochi, apoi mă scol iar drept și pornesc amețit ca după o petrecere lungă la crâșmă, făcând și-o cruce pentru mort, să nu-l uite Domnul, da’ să mă vază’ și pe mine. Și trecem acum toți trei împreună pe sub Râpele Dracului, râzând în față celui ce le-a dat nume și celui ce îl poartă. După alte câte ceasuri ajungem iată în Pripas, însă numai eu cu domnul în negru, care parcă-mi șoptea  că se duce acuș și el.

Prietenul nostru ne privea duios, cocoțat pe o cruce strâmbă de lemn, îndoită de vânt. Avea haine vechi, urâte, de tinichea, peticite de o rugină maronie ca pământul pe care erau aruncate, însetate si fără viață, flori culese parcă chiar de el, în tinerețile când nu-și cunoștea nasul cârn, strivit, cu fruntea încrețită în valuri agitate de furtună, cu obrajii plini și lăsați sa cadă și o pereche de mâini și încă una de picioare, spânzurate în patru cuie, din care astăzi sânge nu mai curge, ci doar sudoarea ploii care-i urâțește parcă și mai tare fața zbârcită și plânsă.

Alexandru Bărcan, Clasa a X-a A